drumurile noastre

România se află pe locul 111 în ceea ce priveşte calitatea drumurilor, potrivit unui clasament al World Economic Forum (WEF). La acest capitol, România are un indice de 2,1 puncte din 7 maxim posibile.

Alături de România, în partea inferioară a clasamentului ce cuprinde 125 de ţări, se află şi Republica Moldova, care ocupă penultimul loc, cu un indice de numai 1,6 din 7, în timp ce o altă vecină a ţării noastre, Ucraina, se află pe locul 104, cu un punctaj de 2,2 din 7. Moldova este 'surclasată' în acest top numai de Ciad, stat african, unde starea drumurilor este considerată cea mai proastă din lume.

Cele mai bune drumuri din punct de vedere al calităţii de pe continentul european se regăsesc Franţa, ce ocupă locul doi în lume, după Singapore.

În Europa de Est cea mai bună poziţie este ocupată de Croaţia, aflată pe locul 37 în clasamentul mondial, cu 4,7 puncte. Din fostul spaţiu sovietic cea mai bună stare a drumurilor este în Letonia, deţinătoarea locului 62 cu 3,4 puncte din 7.

Media globală a calităţii drumurilor în lume este de 3,4 puncte, conform aceleiaşi surse.
Dupa asa statitici ce sa mai spui de drumurile nostrea.Nimic nou , dar vorba lu Base "iarna nui ca vara " si in acesta iarna praca nu prea sa munici.Drumul care lam starbatut azi a fost iasi-bralad ...si certe pana la vaslui nici un repros dar dupa , pe lnaga faptul ca fulguia nici o masina de dezapezit si mai alez mult polei . Deci ce sa mai faci?
Sa te inarmezi cu rapdare si multa atentie . Am vazut pe drum 5 masin facut franjuri . deci concluzia ?
Multi soferi nu se adapteza la drum , si nu sunt atenti dar au si o vin echipele de dezapezire care in anumite locuri nu isi fac treba . ce sa ii facem traim in romania si speram vremuri mai bune .

o idee despre emo

am ajuns la concluzia ca emo este o persoana care asculta muzica emo..asa cum rapper-ul asculta rap....ok...atunci completam cu detalii: asa cum rapper-ul isi dezvolta un anumit comporatment in urma muzicii ascultate si isi dezvolta un anumit comportament....asa si copilulu emo se invata inca de la varste fragede sa se planga de viata..in special de viata lui...completand cu descrieri ca mizerabila, ingrozitoare..foarte urata,dar unica(adica cea mai urata)...si iata cum se dezvolat stilul emo: toti cred ca sunt unici, dar de fapt sunt cam la fel ca si ceilalti, nu neaparat emo....si nici nu au cine stie ce probleme de viata.
Iar acum sa ne gandim de unde provine cuvantul emo

Cuvântul “emo” s-a născut de partea cealaltă a Atlanticului, cam pe când românii se gân­deau să se lase de comunism. O prescurtare a lui “emotional”, “emotiv” în traducere. Este un fel de şablon pentru copiii “cu angoase fabricate şi cu look de tocilari deprimaţi”, conform dic­ţionarului urban. Definiţie oa­recum îndepărtată de prezent, pentru că astăzi, adepţii stilului sunt destul de la modă şi cu mult mai puţin deprimaţi decât strămoşii lor din anii ‘80, ‘90.
Iniţial, copiii emo erau chiar serioşi în aderarea la grup. De­zamăgirea era un criteriu la fel de important ca şi părul vopsit negru, tuns asimetric, faţa albă şi ochii puternic conturaţi. De fapt, acestea erau semnele dis­tinctive, la care se adăugau pierce-uri în buză, pantaloni mulaţi, curele cu ţinte, tricouri negre, cu imprimeuri destul de agresive. Variante mai ponosite ale soliştilor de la Tokio Hotel. Timpul nu a adus doar curentul emo din Statele Unite în Europa, ci l-a şi îndulcit cu pete de culori stridente. Aşa că un emo-kid a evoluat de la aspectul de bulină neagră la cel de adevărat cu­r­cubeu. Dacă hainele sunt com­bi­nate ciudat şi lumea întoarce capul pe stradă, e destul de emo.
Glumele pe seama copiilor deprimaţi au apărut cam odată cu termenul care îi defineşte. Ba că ar fi un fel de “manelişti ai rockului”, pentru că muzica emo abordează tot subiecte cu po­veşti trăite de dragoste sau iro­nii apropo de moravuri, fre­do­nate în şoaptă, apoi “urlate”. Pentru confirmare, a se asculta Panic At The Disco, Fall Out Boy sau ,My chemical romance tru­pe încadrate clar în acest cu­rent. Ba că lama de ras ar fi ju­căria lor preferată, ceea ce e din ce în ce mai departe de adevăr.

Spre exemplu

Primul emo cu care am stat de vorbă, elev la Liceul “Mihai Eminescu”, a fost doar un miraj. “Arăt emo? Nu cred că sunt... Nu m-am gândit la asta şi ori­cum ascult electro, trance. Pro­babil e bretonul de vină”.
Americanii i-ar numi “emo beans”, termen care se referă la adolescenţii care nu au nicio legătură cu “doctrina”, ci doar arată ciudat şi care preferă să nu fie încadraţi în vreun grup de acest gen.
A urmat conversaţia cu al doilea emo. Incredibil... Bre­to­nul acoperea jumătate de faţă, şu­vi­ţele colorate, pierce în lim­bă şi buza inferioară, ochelarii cu rame groase, tricouri colo­rate, totul îl indica drept “emo-kid-ul absolut”, creat după de­finiţie. Dar n-a fost să fie.
“Sunt doar când vine vorba de felul în care arăt şi, uneori, când am chef, de muzică. E şi pierce-ul de vină, dar acum am fost nevoit să-l scot pe cel din buză. Mi-a rămas cel din limbă. Oricum lumea se uită lung după mine, dar nu mă deranjează”.
Alex are 16 ani şi simţul umo­rului peste nivelul obişnuit. E cel puţin prietenos, iar la şcoală are rezultate de invidiat.
Se pare că ştie exact ce vrea şi cum să arate. Se tunde singur sau cu ajutorul prietenei. În spatele bretonului, nicio frus­trare, nicio victimizare.
În altă zonă, emo trup şi su­flet, Andreea încă nu a împlinit 15 ani. Şi se declară dezamăgită. Lucrurile nu merg cum ar trebui! “Simt că nu sunt înţeleasă. Merg pe stradă şi lumea mă priveşte ca şi cum aş fi extraterestră. Parcă şi ai mei sunt puţin spe­riaţi, dar nu-mi spun nimic. Cât despre haine... Nu sunt tot tim­pul negre, depinde de cum am chef. Nu sunt ca ăia care se duc în magazin special ca să-şi cumpere haine emo sau se tund ciudat că li se pare că-s mai tari. Nu-mi plac deloc”. Ea intră în grupul celor dedicaţi, “de modă veche”.

Cu “emo” la psiholog

Toţi puberii şi adolescenţii au probleme. Dintotdeauna. Se rup de lumea copilăriei, iar cea a adulţilor nu îi întâmpină toc­mai cu zâmbetul pe buze. Sunt prea mari pentru cei mici, prea mici pentru cei mari. Cel puţin aşa explică medicul psihiatru, Gabriel Crumpei.
“Pe lângă constelaţiile hor­monale, puberii încep să vadă lucrurile diferit. La această vâr­stă există mime­tismul, la care se adaugă dorinţa de asociere. Ei găsesc puterea în grup. Tot atunci apar şi primele conflicte cu pă­rinţii”. Se simt neînţeleşi, nedrep­tăţiţi, sunt frustraţi de schim­bările fizice şi au pro­ble­me de adaptare. Oricât de ne­prietenoşi ar vrea să pară, pu­berii au o nevoie acută de prie­teni.
Şi totuşi, emo kids sunt... alt­fel. “Înainte, îşi petreceau tim­pul liber cu prieteni, colegi, ve­cini de scară. Părinţii cu­noş­teau grupul. Astăzi, în condiţiile în care există Internetul, deci un me­diu de comunicare foarte larg şi incontrolabil, părinţii nu mai au acces. Şi aici intervine pericolul. Nu se ştie niciodată cu cine conversează copilul şi ce influenţă poate avea asupra lui. Mai ales că e în perioada negării autorităţii parentale”.
Adolescenţa nu e uşoară nici pentru cel care o traversează, dar nici pentru părinţi. Pe fon­dul frustrărilor emoţionale, co­municarea începe să scârţâie. De altfel, este o problemă destul de românească, cu părinţi fie prea ocupaţi, fie plecaţi în ţări mai mediteraneene.
Atunci când copilul vine acasă cu un pierce în buză, cu părul vopsit, ce e de făcut? Gabriel Crumpei recomandă ajutor specializat. Nu terapie, ci consiliere, atât pentru părinte, cât şi pentru emo-kid-ul lui. Nu există o soluţie uni­versală: nici acceptarea ne­condiţionată a gesturilor de re­voltă, nici cen­zurarea lor. Reţeta se stabileşte pe fiecare caz în parte.

Imagine

Din fericire pentru noi, sub­cultura emo a fost asimilată de cei mai mulţi adolescenţi aşa cum le stă bine românilor: în glumă sau doar de dragul mo­dei. Arată ciudat, dar acasă ascultă muzică house. Au o viaţă socială destul de activă, deci depresia cade chiar unde îi este locul,
într-un con de umbră. Emo kids au apărut cu firescul importării cămăşilor hippie, în anii ‘70. Ciudat este că cei mai mulţi află întâmplător că sunt “aşa de... emo”. Deşi, pentru a avea dovezi mai sigure decât ironiile celor din jur, se pot încerca şi psiho­testele oferite pe Internet. Aşa afli “ce culoare emo ai”. Sau o privire aruncată în oglindă, cu tine în prim-plan. Nimic mai simplu, nimic mai emo

hai bit cu bit

in acest post doresc sa fac un scurt comentariu despre providerul meu de internet care dupa cum se vede ..... merge ca p...a .Mam saturat sa imi merga netu 5 minute cu 30 pauza ... si cred ca sau saturat si cei de la derajamente de mine.Acum se aud zvonuri ca cica ... ar fi din cauza liniilor inchiriate .... dar adevarul e undeva deparate ... in fine incopetenta firmei de internet airbites lasa de dorit ... desi cand merge te lasa cu gura cascata.Dar traint in romania se cere deja prea multe . Cam ata am avut de spus , si cam atat vam mancat din timp . SALUTARE